Descriere: Într-un peisaj cu ruine antice și cer înnorat, apar cinci siluete umane cu gesturi și în ipostaze ciudate. Jefuitori de morminte, sau misterioase personaje sunt surprinse parcă într-un ritual sabatic vrăjitoresc. În prim-plan apar reprezentări cu încărcătură simbolică (lumânarea, mojarul din care iese fumul de tămâie, câteva cranii), ce fac aluzie la tema vanitas-vanitatum. Cu puternice accente clasicizante inspirate de arta lui Poussin, atât în redarea peisajului "antichizant", cât și în maniera de realizare a personajelor, scena de o sumbră poezie, are o atmosfera lugubră, vag mitologică și păgână, ori paleo-creștină. Scena poussin-ista, dar în "cheie tragică", de o viziune spectrală, e foarte caracteristică lui Schönfeld. Cel mai avizat cunoscător al operei pictorului german și autorul catalogului exhaustiv al acesteia, Herbert Pée (1967), demonstrează însă, că avem de-a face cu o lucrare de atelier. În adevar, sunt de remarcat asemănările cu lucrarea "Căutători de comori în fața unui mormânt antic", de la domul din Krems (Kremsmünster), care este semnată (cf. H. Pée, nr. cat. 58). Aceste asemănări apar atât în recuzita de obiecte simbolice din prim-plan (vanitas), cât și în ce privește aspectul de ansamblu al monumentului funerar antic, ba chiar și a personajelor ce au gesturile și vestimentația apropiate, cel din dreapta (la Krems), a devenit femeie în tabloul de la Sibiu, alte asemănări fiind vizibile în înfățișarea personajului cu cartea ce apare în ambele reprezentări, deși în poziții diferite. Tabloul a fost achiziționat după anul 1803, anul morții lui Samuel Brukenthal și apare prima dată consemnat în catalogul din 1844, ca operă a lui Schönfeld, apoi atribuirea ramânându-i neschimbată în catalogul din 1893, fiind confirmată de Frimmel (1894), și păstrată de M. Csaki în cataloagele sale din 1901 și 1909. Pânza este menționată și în dicționarul lui E. Bénézit, apoi comentată și datată în jurul anilor 50 ai sec. XVII, de către Herbert Pée în catalogul expoziției retrospective Schönfeld (1967). Deosebirea notabilă ce apare față de celelalte lucrări ale lui Schönfeld este în cromatică, aceasta fiind în tonuri mai calde, cu dominanta de brun, pe când preferința maestrului era pentru tonurile reci, dominate de gri și accente de albastru, în contraste armonioase cu galben și roșu. Deși desenul este mai stângaci, ansamblul lucrării are mai multe apropieri cu peisajele preromantice, cu aer fantastic ale lui Salvator Rosa, manieră ce era agreată de Schönfeld după ce luase contact cu ea pe când lucra la Roma și pe care o reia, se pare, spre sfârșitul vieții.