Descriere: După moda personajului înfățișat: bascul ca un bulb, cu scurte aripioare (răsucite) protectoare ale urechilor, mantoul cu guler (răsfrânt) căptușit cu blăniță, jiletca răscroită în dreptul mărului lui Adam și legată cu șireturi în față, cămașa subțire, din care e perceptibilă abia o dungă subțire, ca și tunsura care acoperă parțial urechea, tabloul poate fi încadrat cronologic în intervalul 1450/60 - 1470/80. În favoarea acestei încadrări cronologice plededează și amănuntul iconografic al "retezării" mâinii (drepte) a personajului de către cadrul imaginii. Pe spatele tabloului exista illo tempore (cf. Csaki, 1909, pp. 34-35) însemnarea următoare: "Le pour (traic)t de maistre Rogier van der Weyde faict de maistre dirick van Haerlem". Ținând cont de portretul lui Rogier van der Weyden gravat de Hieronymus Cock, se observă imediat diferența sensibilă dintre cele două personaje, trăsăturile somatice ale lui Van der Weyden fiind mult mai aspre și individualizate (nas acvilin, buze cărnoase, ochi adânciți în orbite și acuzat îndepărtați unul de celalalt). Carel van Mander vorbește în celebra sa carte Het Schilder-Boek despre Dirck Bouts numindu-l Dirk din Haarlem. Prezența craniului în iconografia picturii din Țările de Jos din secolul XV poate fi semnalată deja la Rogier van der Weyden, Tripticul Braque, Muzeul Luvru, Paris, databil 1452, unde pe reversul panoului stâng apare un craniu, cu dantura incompletă, și un text în franceză veche referind la orgoliul omenesc. Mai târziu, în jurul lui 1480, la Hans Memling, la Tripticul Vanității Pamântești și a Mântuirii Divine de Ia Musée des Beaux-Arts din Strasbourg apare pe voleul dreapta, jos, un craniu cu dantura incompletă și un text în latină referind la dispariția plăcerilor cărnii și la salvarea sufletului prin credință. Schema iconografică a lucrării sibiene (un craniu parțial acoperit, ținut la pieptul unui bărbat și aratat cu degetul arătator al unei mâini) e perpetuată de o gravură, datată 1520, de Lucas van Leyden, Vanitas: een jonghe man met een schedel in de hand. Apoi, portretele de bărbați însoțiți de cranii și de varii obiecte (clepsidre de obicei) referind la curegerea timpului se înmulțesc, și pot fi astfel semnnalate selectiv "Portretul lui Pompeius Occo" de Dirck Jacobsz, datat circa 1530, de la Rijksmuseum Amsterdam, apoi "Ordensritter" (datat 1531) de Bartholomäus Bruyn cel Batrân, de la Kunsthistorisches Museum din Viena, apoi "Portretul lui Frans van der Straten" (datat 1567) de Pieter Pourbus I, de la Mayer van den Bergh Museum din Anvers, și până la "Portret de barbat cu craniu", (datat 1611) de Frans Hals, de la Barber Institute of Fine Arts, Birmingham sau "Portret de doctor" (datat 1665) de Pieter Nason, de la Dulwich Picture Gallery din Londra. Craniul semmnifica în secolele XIV-XV, avertizează Johan Huizinga în Amurgul Evului Mediu în Țările de Jos, printr-o deliberată ambiguitate: fragilitatea existenței umane, pe de o parte, și speranța în mântuire prin sacrificiul Răstignirii lui Christos. La tabloul de la Sibiu, vom observa la rândul nostru, sunt configurate primele semne iconografice ale sintagmei comput digitalis (în scolastica Evului Mediu aceasta echivalând cu enumerarea argumentelor) în arealul temei Vanităților. În Führer durch die Gemäldegalerie (1893) tabloul sibian e atribuit lui Dirck van Haarlem, ca apoi T. von Frimmel (1894) și M. Csaki (1901) să-l înscrie drept "maniera lui Barthal Bruyn". M. Csaki (1909) îl atribuie apoi lui Dirck Bouts, dar Erwin Panofsky (1958) contestă această paternitate. M.J. Friedländer (1922) propune actuala paternitate. Ea este infirmată de F. Winkler (corespondență, 1965), dar preluată de T. lonescu (începând cu 1964) și menținută până astăzi. Tabloul sibian a fost furat în 1968 și regăsit în 1998 în SUA.