Descriere: Scena de grup cu personaje numeroase cu gestică expresivă și fizionomii bine redate, care prezintă episodul vindecării femeii bolnave de 12 ani care atinge mantia lui Isus (Marcu, 5:25-34), îl are în centru pe Isus, scos în evidență de mantia sa roșie și de aureolă. În stânga sa, într-o ipostază oarecum anticipativă, se găsește un militar roman, anticipându-l pe sutașul care solicită vindecarea slujitorului său (Matei, 8:5-10). Printre celelalte personaje se numără apostolii Petru și Pavel (în spatele sutașului), apostolul Ioan (reprezentat ca un tânăr blond, cu veșminte asemănătoare celor ale lui Isus) și Maria Magdalena, cu rochia desfăcută la piept. În spatele ultimelor personaje din grupul credincioșilor se află o ruină cu un fragment de coloană canelată și zidurile năpădite de vegetație, care asigură o anume legătură cu peisajul mediteranean din fundal, cu palmieri în stânga, respectiv cu dealuri și chiparoși printre ruine în dreapta. Această legătură este mai accentuat pusă în evidență de tonurile de albastru ale cerului, respectiv al veșmintelor lui Christos și ale altor personaje. Deși este bine executat, putându-se recunoaște colonade, un turn rectangular masiv, ruine masive cu arcuri semicirculare și chiar o piramidă, amintind de aceea a lui C. Cestius de lângă poarta San Paolo și cimitirul protestant de la Roma), fundalul peisagistic constituie doar un cadru ambiental pentru scena biblică, scoasă în evidență prin cele mai diverse mijloace (compoziție, culoare, gesturi etc.), fără a avea un rol mai însemnat în economia lucrării. Cadrul verosimil, antichizant, în care este plasată scena rafinat executată îi conferă acesteia o atmosferă convingătoare, solemnă și mistică, adecvată temei sale religioase. Compozițional, diagonala pe care se înscrie femeia așezată în genunchi, asupra căreia Isus înfăptuiește vindecării, direcționează atenția spre capul cu aureolă, iar acestei diagonale îi corespunde în dreapta primului plan și o contradiagonală pe care o descrie faldul veșmântului unui personaj vârstnic, îmbrăcat în haine albastre (al treilea de la Christos, spre dreapta compoziției), care privește și el săvârșirea miracolului. Aceste două diagonale evidențiază maximal personajul principal, în jurul căruia toate celelalte personaje, de înălțime aproximativ egală, fomează un anturaj scenic. Simbolicul grup familial din primplan de la capătul inferior al diagonalei, aflat în penumbră (compus dintr-un bărbat, o femeie, un copil și un ogar), îndreaptă și el atenția privitorului (dirijată de altfel și de gestica expresivă a bărbatului) tot către centru, spre vindecarea miraculosă săvârșită de către Isus, invitându-l astfel să devină el însuși un martor al acesteia. Prim planul în care se concentrează grupul de personaje din preajma lui Isus este impus atenției de alinierea lor pe o diagonală dinspre dreapta spre stânga (care, în geometria compoziției, intersectează cele două linii de fugă ale perspectivei ce se deschide spre fundal) și de vestimentația lor de diverse culori, ceea ce creează o puternică senzație de masă umană. Există și o abordare antitetică, prin structurarea mulțimii care îl înconjoară pe Isus într-un grup al credincioșilor (în jumătatea dreaptă a lucrării) și un grup al necredincioșilor (în jumătatea stângă a lucrării), sugerată de fizionomiile și gestica expresivă, sugerând uimirea și predispoziția spre credință sau, dimpotrivă, scepticismul și rezerva ostilă și de contrapunerea liderilor celor două grupuri, Isus și preotul evreu, particularizat prin boneta specifică demnității sale. Cromatica susține această divizare a mulțumii, după cum constată amintita cercetătoare, prin opoziția dintre culorile terne din stânga și desfășurarea bogată a nuanțelor de roșu, galben și albastru din partea dreaptă. Tot ea a constat și faptul că mulțimea relativ compactă și statică, a cărei gestică pare mai degrabă declamativă, este dispusă în jurul unei scene marcată din plin de un intens dinamism, sugerat de faldurile veșmintelor, dar redusă la persoana lui Isus, aflată în mișcare, emanând energie și la femeia bolnavă, care se aruncă la picioarele sale. Astfel, într-un singur moment sunt surprinse două ritmuri narative diferite, care sporesc complexitatea narativă a compoziției prin impresia de erupție a forței fizice pozitive într-un mod autonom, independent de acceptarea sau respingerea generală, vindecarea fiind răspunsul divinității la chemarea fiecărui individ în parte, prin intermediul deschiderii pe care o oferă credința.