Descriere: În funcție de zonă, bastonul se mai numește bâtă, ciomag, măciucă, toiag, băț, botă, boată, cață, lance, cârlig sau cârligel. Era confecționat cel mai adesea din lemn de corn; dar și din sânger, fag, paltin sau păducel; oricum trebuia să fie un lemn tare și rezistent; din păcate, în cazul de față nu știm ce esență anume s-a utilizat. În privința tehnicii precizăm faptul că cel mai adesea ciobanii tăiau lemnul dintr-un arbust tânăr, după care, dacă era strâmb, îl îndreptau prin încălzire; era lăsat în coajă până ce se usca, după care îl decojeau; unii îl puneau o vreme la uscat, la fum sau în urină de animale; apoi îi formau măciuca și uneori îl răzuiau sau șlefuiau cu o sticlă ciobită „ținută în dungă”; spre a se evita crăparea, era uns cu slănină, cu untură sau cu seu și, spre a căpăta mai mare rezistență, era afumat până se înroșea. Astfel prelucrată, o bâtă putea ține cât o viață de om. De regulă, din punct de vedere decorativ, partea superioară a bâtei, așa-numita măciucă, se bucura de o atenție deosebită, fiind cea care intra în contact intim cu mâna purtătorului. Această porțiune de formă ovoidală, era deseori sculptată cu figuri antropomorfe sau zoomorfe, având un rol practic (de mâner), dar și magic (apotropaic); chiar dacă bâta nu se ornamenta deloc, măcar o cruce tot era pe măciucă. Ornamentele erau executate întotdeauna prin crestare cu cuțitul. Decorul este ordonat de obicei în registre, o altă caracteristică fiind plasarea acestuia în jumătatea superioară a bâtei. Pentru mediile tradiționale este exclusă interpretarea acestui decor în cheie estetică, rolul său fiind unul evident magico-apotropaic. Când se cumpăra un băț, deși faptul este o excepție în satele românești, se știa că valora cam cât o oaie. Așadar, bâta ciobănească nu este un simplu obiect, ci are o multitudine de funcții: un însemn specific celui ce o poartă, un toiag pentru că ajută la deplasare, mai ales în zonele accidentate, un original mijloc de transport, un sprijin în lungile ceasuri petrecute lângă oi, o unealtă de care ciobanul se folosește pentru a păzi oile și a îndruma câinii, chiar și unitate de măsură a lungimii, cea mai importantă armă de apărare împotriva dușmanilor cu patru sau două picioare, dar și un mijloc de exprimare, uneori încifrată, a gândurilor și dorurilor sale, prin „desemnele” regăsite adesea pe aceste obiecte. Bastonul de la Costișa are o sculptură specială în zona măciucii, sculptură care nu e specifică tiparelor tradiționale; e vorba de un pumn puternic strâns, la care se remarcă grija pentru evidențierea unghiilor la trei din cele cinci degete, ce exprimă, dacă îl punem în legătură cu anul 1917, excizat într-un cerc puțin mai jos, atribute precum forța, încleștarea, hotărârea și bărbăția. Bănuim că acest baston a fost confecționat de un localnic aflat pe frontul Primului Război Mondial (aproape sigur în cadrul armatei austro-ungare, căci satul Costișa, de unde a fost achiziționat 56 de ani mai târziu, era în momentul confecționării sale în cadrul Austro-Ungariei, în zona administrată direct de Curtea Imperială de la Viena), însă în acest sens e foarte greu să depășim stadiul supozițiilor. Oricum remarcăm talentul artistic execepțional al autorului anonim bucovinean, talent ce poate fi apreciat în primul rând în spațiul de sub măciucă, acolo unde regăsim alte reprezentări unice pe acest tip de obiecte, anume însemne heraldice, vexilologice și arme proprii monarhiei chezaro-crăiești. Astfel, aflăm aici coroana imperială habsburgică, crucea specifică spațiului german, cu cele patru brațe dezvoltate ca niște triunghiuri, ambele formând, una sub alta, o unitate ideatică; apoi o tobă, un coif, două puști identice încrucișate cu două steaguri, la cele din urmă fiind vizibilă terminația în coada de rândunică oarecum specifică steagurilor ungurești, dispuse într-un tot unitar, toate acestea închipuind un al doilea centru de greutate; flamurile, despicate și ele în coada de rândunică, ce „curg” cumva din coroana imperială ajung aproape de dedesubtul celui de-al doilea centru. Plasarea acestor însemne imperiale sub pumnul încleștat și anul 1917 exprimă un evident mesaj războinic, de forță, ce trimite foarte clar la confruntările ce aveau loc în acea vreme în acest spațiu. Maniera de exprimare artistică este proprie artei populare, dar mesajul este foarte îndepărtat de orizontul civilizației tradiționale, fiind un implant accidental, datorat primei mari conflagrații mondiale. Totuși, continuarea „spectacolului” decorativ este specifică acestei civilizații, căci sub aceste două centre de greutate apare, pe o lungime de 29 cm, un șarpe uriaș încolăcit pe baston, acest animal semnificând, în plan simbolic, vindecarea, tămăduirea, însănătoșirea și de ce nu, în acest caz, victoria asupra răului reprezentat de dușmanii monarhiei chezaro-crăiești din 1917, adică rușii și românii. Capul acestui șarpe, având un ochi foarte proeminent și gura închisă (în alte cazuri, în special pe furcile de tors, e deschisă, cu limba scoasă afară), se termină exact sub coroana imperială, la nu mai puțin de 2 cm; nu știm dacă prin aducerea capului șarpelui până aici autorul bucovinean a vrut sau nu să transmită ceva, dar prezența șarpelui ne apropie mult de logica gândirii tradiționale, în ipostaza de șarpe alb de casă acesta fiind un simbol forte al păstrării echilibrului familial, al sănătății, bogăției și fertilității, apărător de boli și de farmece, strămoș arhetipal, dar și un mesager între lumea celestă și cea terestră. Corpul șarpelui, parcă în contrast cu restul decorului, dar și restul bâtei în general, este patinat, însă nu avem cum să aflăm dacă a fost patinat intenționat (spre a-l scoate și astfel în evidență și a-i spori încărcătura magică) sau e vorba doar de patina timpului și cea umană care au acționat implacabil de-a lungul jumătății de veac (perioada 1917-1973) în care a fost „la datorie” în satul bucovinean Costișa. E posibil ca și cercul în care este încadrat anul 1917 să fie realizat în aceeași cheie apotropaică, de protejare a acestui timp de acțiunea forțelor malefice, știind bine forța, simbolic vorbind, pe care o are cercul în ținerea la distanță, dar și în procesul de îndepărtare a duhurilor și forțelor nefaste. Așadar, acest baston este un mix între două lumi, între două concepții, cel care a făurit-o putând fi un individ destul de dotat intelectual din zonă, poate chiar un învățător, care cunoștea bine atât moștenirea tradițională a satului, dar și destule elemente din istoria recentă a statului din care făcea parte pe atunci localitatea sa. Bastonul are încărcătura magică specifică bâtei ciobănești ancestrale, dar i-a fost conferită, ușor forțat, și o altă simbolistică, în consonanță cu evenimentele politico-militare ce se derulau în acel timp și spațiu. Cu siguranță autorul știa bine că bâta este, prin excelență, și armă de apărare împotriva atacurilor fiarelor sălbatice și a răufăcătorilor și a premeditat derularea acestei povești tocmai pe acest obiect din universul gospodăresc al țăranului român. Are cinci noduri sau cioturi, care și ele îi conferă o anumită distincție din punct de vedere estetic. Probabil și pentru că nu s-au respectat unele etape pe parcursul confecționării sale, starea sa de conservare este una pe care am situa-o între mediocră și relativ bună, fiind puternic crăpat în nu mai puțin de șapte locuri (în două fiind întărit cu cuie metalice), mediu crăpat în 12 locuri, având și alte numeroase crăpături mai mici; are, de asemenea, multe carii; în mai multe porțiuni, una fiind chiar în partea inferioară a cozii șarpelui, prezintă urme de arsură.