Descriere: Tabloul „decupează” un cadru celest, pe fundalul căruia Maria Magdalena, cu o expresie extatică, cu brațele larg desfăcute și „înveșmântată” în propriul păr, este purtată de un alai de îngeri. Doi dintre ei, care susțin efectiv corpul Mariei Magdalena, își întorc privirile către spectator, într-o complicitate oculară specifică, de altfel, mecanismelor de reprezentare artistică din veacul al XVII-lea. Din punct de vedere cromatic, tabloul este dominat de nuanțe de gri și ocru, cu câteva accente de albastru. Subiectul reprezentat este preluat dintr-o sursă hagiografică necanonică (însă deosebit de populară în rândul artiștilor începând cu secolul al XV-lea), anume un florilegiu întocmit de Jacopo da Voragine și intitulat Legenda aurea. „Extazul Sfintei Maria Magdalena” se referă, mai precis, la pasajul care descrie recluziunea meditativă a mironosiței și purtarea ei la ceruri de șapte ori pe zi. Tabloul tematizează o dublă viziune: cea a Mariei Magdalena (purtată la ceruri), respectiv reprezentarea ei ca viziune (în mod ideal, generic, o viziune a privitorului). Este speculată, prin urmare, o anume echivocitate în privința statutului imaginii sacre, precum și, într-o oarecare măsură, un anume „realism” al reprezentării, cel mai probabil în relație cu arhitectura spațiului (o capelă) căruia îi va fi fost destinat inițial. Deși cu un pronunțat caracter spaniol, cu aspecte iconografice, compoziționale și chiar picturale ce se regăsesc la artiști precum El Greco, José Antolinez sau José de Ribera, tabloul se încadrează în școala italiană, pe relația Parma-Roma. În fapt, tabloul poate fi atribuit lui Giovanni Lanfranco, cu argumentul raportării la o lucrare similară, însă de mai mici dimensiuni și mai complexă, cu alte proporții. În acest tablou, păstrat la Muzeul Pușkin din Moscova, în zona superioară este reprezentat un cor celest de îngeri, flancând-o pe Maria Magdalena într-o lumină divină, iar în jumătatea inferioară este redat un peisaj stâncos. Deși diferențele cromatice sunt evidente (dar pot fi puse și pe seama denaturării stratului pictural în cazul tabloului de la București), se poate considera că tabloul de la București – decupat masiv cândva în secolele XVII-XVIII – ar putea fi prototipul pentru cel de la Moscova, mult mai redus ca dimensiuni.
CC BY-SA 4.0