Descriere: Rășchitorul este o unealtă din lemn de forma unei crăcane sau furci; unul din capete se termină înfurcit, cele două terminații purtând numele de crăci sau crăcane, la celălalt capăt fiind o chingă, numită adesea coarne sau mai rar „așezătoare”, în fapt un soi de „mâner”, poziționat perpendicular pe vergea și fixat pe aceasta în două părți sensibil egale, care servea la mânuirea rășchitorului în timpul utilizării acestuia. De regulă, era făcut din lemn de alun, lungimea sa variind în funcție de folosință; astfel, pentru rășchierea firelor de urzeală, lungimea era în jur de 135 cm, iar pentru cele de bătătură între 70 și 80 cm. Unealta era folosită în industria casnică textilă la rășchiat, o operațiune foarte precisă și foarte importantă în vederea vopsirii și, în cazul urzelii, a efectuării corecte a calculului cantitativ; mai concret, pe rășchitor se deapăna tortul de lână sau cânepă de pe fuse sau de pe gheme pentru a le face scul (sculuri), călepe sau jurubițe, după care se fierbau în apă cu cenușă; în fapt, prin această operație se efectua în primul rând măsuratul firelor de urzeală și bătătură necesare unei anumite dimensiuni de țesătură, gospodina știind ulterior exact câtă lungime sau cantitate are în jurubițele respective; precizăm faptul că greutatea conta doar în cazul rășchitoarelor mici utilizate numai pentru firele de bătătură. În 1978, rășchitorul de la Stulpicani a fost descris în FAE de Rodica Ropot foarte concis: „Băț cu cracană naturală la un capăt și cu o scândurică la celălalt; are culoarea naturală a lemnului”. Având în vedere lungimea acestui rășchitor, este evident că a fost utilizat pentru rășchierea firelor de bătătură; totuși, față de norma comună, este mai lung cu aproape 10 cm. Bățul nu este drept, fiind ușor îndoit în două locuri, cumva spre mijlocul său; prezintă mai multe cioturi sau noduri. Un cui metalic a fost bătut de către proprietarul Virgil Istrate sau de soția acestuia la îmbinarea „mânerului” cu rășchitorul spre a-i asigura o mai solidă prindere de corpul rășchitorului; inițial, mijlocul „mânerului” a fost perforat sau găurit pentru a introduce și fixa, cu ajutorul unor mici pene de lemn, „mânerul”; totuși, probabil datorită utilizării îndelungate, în timp acest „mâner” a început să se miște destul de tare; se observă și faptul că la nivelul îmbinării, bățul a fost cioplit pe două laturi spre a intra mai bine în gaura din mijlocul „mânerului”; de asemenea, un ochi atent mai poate vedea pe unul din capetele „mânerului” o mică perforație făcută cel mai probabil cu un cui, însă nu intuim cu ce scop anume. Rășchitorul este patinat ușor, fiind crăpat în câteva locuri, mai pronunțat la una dintre crăcane; chiar dacă în Registrul de inventar este evaluat ca având o stare de conservare „potrivită”, totuși socotim că aceasta este relativ bună, micile crăpături și „jocul” de la îmbinarea cu „mânerul” neafectând funcționalitatea sa.