Centenar


Celebrarea Marii Uniri 1918-2018


Context Istoric

„Trăiască România, una şi nedespărţită!“

Marea Unire de la Alba Iulia din 1918 este probabil principala piatră de hotar din istoria României, chiar şi acum, când contururile fizice ale țării au fost schimbate, având în vedere că acela a fost momentul când s-a reuşit desăvârşirea idealului național de a reuni toate provinciile româneşti într-un stat național, suveran, unitar, independent şi indivizibil. În timp ce istoricii încă polemizează cât a fost merit şi cât a fost noroc istoric în împlinirea Unirii, un lucru este cert: dorința ardelenilor de a trăi alături de românii de peste Carpați este veche, cu ecouri încă din perioada medievală şi premodernă. În discuția despre mişcările de emancipare ale românilor din Ardeal trebuie amintite personalități de excepție, precum Mihai Viteazul, Ioan Căianu, Inocențiu Micu-Klein, reprezentanții îcolii Ardelene, Horea, Cloşca şi Crişan şi Avram Iancu.

Amintim de Mihai Viteazul nu neapărat pentru că a înfăptuit, în 1600, prima unire a celor trei principate româneşti, ci mai degrabă pentru un eveniment care, din păcate, în perioada comunistă nu a fost mediatizat pe măsura importanţei sale: este vorba despre ctitorirea mitropoliei ortodoxe româneşti din Alba Iulia, de către Mihai Viteazul, într-o perioadă în care erau recunoscute doar trei religii (catolică, luterană şi calvină), cea ortodoxă nefiind recunoscută, deşi credincioşii ortodocşi erau de două ori mai numeroşi decât toţi ceilalţi la un loc. Actul demonstrează conştiinţa voievodului şi a clerului românesc de la sud de Carpaţi asupra originii şi identităţii românilor ardeleni. A fost un gest făcut exclusiv față de românii din Transilvania, fără ca Mihai Viteazul să fi vizat vreun câştig material sau să fi răspuns vreunei solicitări externe. Ulterior, mitropolia de la Alba Iulia a fost sprijinită financiar şi material de toţi voievozii Ţării Româneşti, inclusiv de fanarioţi, şi apărată în momente dificile – cum ar fi ruperea relaţiilor dintre Ţara Românească şi principatul Ardealului în timpul domniilor lui Şerban Cantacuzino şi Mihai Apaffi, când principele ardelean (calvin) l-a arestat şi prigonit pe mitropolitul ortodox Sava Brancovici.

Tot o recunoaştere a importanţei românilor transilvăneni reprezintă şi intenţia bisericii romano-catolice de a numi un vicar din rândul românilor, în persoana lui Ioan Căianu (tot în perioada domniei lui Mihai Apaffi, 1661-1690). Astfel, se dorea atragerea credincioşilor ortodocşi români din Transilvania la catolicism şi, prin aceasta, întărirea bisericii romano-catolice, a cărei influenţă scăzuse dramatic. Aceeaşi intenţie de colaborare cu românii a existat şi din partea autorităţilor austriece, după ce Transilvania a devenit parte a Imperiului Romano-German, românii din Transilvania devenind ceea ce s-a chemat instrumentum regni – încă o recunoaştere a importanţei lor în rândul popoarelor de pe teritoriul imperiului. Astfel au luat naştere regimentele de graniţă şi aşa s-a ajuns la ultimatumul lui Horea – manifestarea armată a dorinţei de libertate a românilor din Transilvania, în vreme ce Şcoala Ardeleană a fost forma culturală de rezistenţă împotriva maghiarizării.

Revirimentul mişcării de emancipare a românilor din Ardeal

În 1848, când toate popoarele Europei se trezeau, a fost exprimată şi mai clar dorinţa de unire a românilor din Transilvania cu cei de peste Carpaţi. Vehemența hotărârii ardelenilor s-a văzut la Marea Adunare de la Blaj (3/15 mai 1848), unde Simion Bărnuțiu spunea răspicat: „Libertatea cea adevărată a oricărei naţiuni nu poate fi decât naţională. Nu există libertate atunci când nu-ţi poţi păstra şi afirma liber naţionalitatea. Libertatea fără naţionalitate nu se poate înţelege la niciun popor de pe pământ“. Celebrul discurs a deschis uşile pentru eliberarea marelui deziderat al românilor şi s-a strigat din mii de piepturi: „Noi vrem să ne unim cu ţara“, anume cu Ţara Românească şi Moldova, în replică la intenţia revoluţionarilor maghiari de a integra Transilvania în graniţele Ungariei. De altfel, de aici a izvorât şi conflictul dintre revoluţionarii maghiari şi cei români, conduşi de Avram Iancu. Amintim şi dorinţa revoluţionarilor români de a evidenţia originea lor latină în raport cu maghiarii, Avram Iancu organizând armata după modelul roman – cu tribuni, prefecţi, centurii, cohorte şi legiuni.

În perioada dintre revoluţia de la 1848 şi Primul Război Mondial, ideea de unitate a românilor a fost promovată şi susţinută de către memorandişti, dintre care amintim pe Vasile Lucaciu, Gheorghe Pop de Băseşti, Iuliu Coroianu şi Ioan Raţiu. Memorandumul din 1892 a marcat apogeul luptei de emancipare a românilor din Transilvania din secolul al XIX-lea, aducând problema românească în conştiinţa europeană.

Un rol important l-a avut presa scrisă, şi anume periodicul „Telegraful român“ (fondat de Andrei Şaguna în 1833), revista „Tribuna“ – de unde au ieşit „tribuniştii“, redactori colaboratori care au adoptat sloganul „Pentru toți românii soarele la Bucureşti răsare“ –, dar şi „Albina“, „Familia“ şi „Gazeta Transilvaniei“. Tribuniştii au mai înființat trei publicaţii: „Foaia poporului“ (Sibiu), „Gazeta Bucovinei“ (Cernăuţi) şi „Corespondenţa română“ (Bucureşti).

„Existenţa unui popor nu se discută, ci se afirmă“

Dintre personalitățile memorandiştilor se remarcă o serie de oameni cu un rol foarte activ în mişcarea de emancipare a românilor. Iată un exemplu numai: Ion Raţiu a fost unul dintre fondatorii Partidului Naţional Român din Transilvania, care a deținut funcția de prefect în armata lui Avram Iancu la 1848. Semnatar al memorandului şi acuzat de autorităţile maghiare de instigare prin presă, Rațiu a declarat: „Ceea ce se discută aici este însăşi existenţa poporului român. Existenţa unui popor însă nu se discută, ci se afirmă“.

Aceste acţiuni politice au fost dublate de unele culturale, ca reacţie la procesul de maghiarizare. Au luat fiinţă în această perioadă câteva societăţi culturale foarte active în conservarea tradiţiilor şi valorilor culturale ale poporului român: Asociaţia transilvană pentru literatura română şi cultura poporului român (ASTRA), înfiinţată de Andrei Şaguna împreună cu George Bariţiu, Timotei Cipariu şi Ion Puşcariu. Asociaţia avea ca scop „înaintarea literaturii române şi cultura poporului român în deosebitele ramuri, prin studii, prin elaborarea de opuri, prin premii şi stipendii pentru diferitele specialităţi de ştiinţă şi arte şi altele asemenea“. Alte societăţi înfiinţate au fost Societatea pentru fond de teatru român, care a organizat spectacole la Sibiu, Braşov, Oraviţa şi Blaj şi a editat un anuar (devenit în 1911 „Revista teatrală“), şi Fundaţia pentru ajutorarea ziariştilor români din Ungaria (1910). La aceste societăţi s-au adăugat cele din România, care urmăreau acelaşi ţel – sprijinirea românilor de peste munţi: Liga pentru unitatea culturală a românilor, Transilvania şi Carpaţi, Asociaţia generală a studenţilor români din Bucureşti, Societatea academică, Junimea etc.

Antantofilii şi lupta pentru Ardeal

Dezideratul românilor de a trăi într-un singur stat a fost împlinit în urma participării României la Primul Război Mondial, acțiune care a avut tot sprijinul opiniei publice româneşti. Iată câteva exemple de luări de poziţie.

Take Ionescu, cuvântare în Sala Dacia, pe 15 februarie 1915: „Nu este suficient să adere la această politică un grup, ci o întreagă ţară. Nu este vorba domnilor să trăim într-o Românie mai mică sau mai mare; toate pot să iasă din războiul acesta, un singur lucru nu poate să iasă: să rămână lucrurile cum au fost“. (Take Ionescu, „Pentru România Mare. Discursuri din război: 1915-1917“, Bucureşti, 1919, p. 5)

În cadrul aceleiaşi întruniri, Nicolae Filipescu făcea apel la rege: „Prin urmare domnilor, regele actual care nu domneşte numai pentru el, ci pentru toţi urmaşii lui, el are cel dintâi datoria ca el să ia iniţiativa şi prin vitejia pe care nu mă îndoiesc că o are, să lege definitiv soarta noastră de a lui. Noi avem o singură problemă, unitatea naţională; el are două: unitatea naţională a poporului peste care domneşte şi întărirea dinastiei în virtutea căreia domneşte“. În încheierea discursului, îi cerea regelui să „dea poporului unitatea sacră pentru ca împreună să facem România Mare, căci în România Mică nu mai este loc nici pentru noi, nici pentru tine“. (Nicolae Filipescu, „Pentru România Mare. Cuvântări din război: 1914-1916“, Brăila, 1925, p. 138-139). Filipescu considera că România fără Ardeal era „o absurditate geografică, o fâşie de pământ întortocheată, frântă în semicerc“. (Constantin Kiriţescu, „Istoria războiului pentru reîntregirea României: 1916-1919“, Ed. a III-a, note de Mircea Popa, Bucureşti, 1989. p. 128). Dincolo de linia vestică a semicercului, Filipescu prevedea viitorul românilor transilvăneni astfel: „Şcolile vor fi măturate şi statuia lui Arpad de pe Tâmpa Braşovului va fi ridicată din nou ca un simbol al omorârii unui popor“. (A.N.I.C., fond Casa Regală - Ferdinand, dos 2/1915, f. 123). în concluzie, "cine nu înţelege instinctul de viaţă al acestui popor ce se zbuciumă grozav de furiile morţii, cine se simte mai aproape sufleteşte de bronzurile grădinilor din Berlin decât de barda din mâna lui Mihai Viteazul nu are ce căuta la praznicul nostru" (A.N.I.C., fond Casa Regală-Ferdinand, dos. 2/1915, f. 115).

Acţiunea antantistă a fost susţinută şi de profesorii universitari, animaţi de dr. Ioan Cantacuzino, dr. Thoma Ionescu, rectorul Universităţii din Bucureşti, Constantin Dissescu, Dimitrie Onciul şi Ermil Pangrati (A.N.I.C., fond Casa Regală - Ferdinand, dos. 45/1914, f. 34), din partea cărora regele a primit un memoriu. Răspunsul suveranului adresat profesorilor universitari a fost acesta: „Nu pot avea alt sentiment şi alt ideal decât acela al naţiunii române. Domnii profesori nu au numai dreptul, dar şi datoria să se amestece în marile mişcări ale neamului“. („Facla“, an V, nr 358/29 oct. 1914, p. 2). În esenţă, regele le declară că sentimentul său personal, dorinţele sale nu pot fi separate de cele ale poporului român, prin urmare nici de ale lor. O declaraţie foarte încurajatoare, făcută mai mult politicos decât cordial.

„Ardealul e românismul în restrişte“

În discursurile sale, N. Titulescu adoptă o poziţie antantofilă, combătând intrarea României în război alături de Puterile Centrale, considerând că o asemenea orientare nu poate duce la unirea Transilvaniei cu România. Deşi considera războiul mondial un măcel îngrozitor, milita pentru ieşirea României din neutralitate, convins că prin alăturarea la Antantă „vom înlătura graniţele care de veacuri ne sufocau, care sunt ca nişte tăieturi adânci în corpul viu al naţiunii“ (Nicolae Titulescu, „Discursuri“, Bucureşti, 1967, p. 141). Titulescu continua discursul său considerând că „în împrejurările de azi, România trebuie să iasă întreagă şi mare! România nu poate fi întreagă fără Ardeal pentru că Ardealul e românismul în restrişte, iar întărirea care îndepărtează vrăşmaşul e viaţa care cheamă viaţa. Ne trebuie Ardealul! Nu putem trăi fără el! Vom şti să-l avem şi mai ales să-l merităm“ (Nicolae Titulescu, „Discursuri“, Bucureşti, 1967, p. 142).

Unirea cu Basarabia

Situaţia începuse să se contureze în favoarea unei potenţiale uniri în noiembrie 1917, când se proclamase Republica Democratică Autonomă Moldovenească, pe fondul revoluţiilor care se succedaseră în Imperiul Rus şi care destabilizaseră serios puterea de la Moscova. Se înfiinţase, aşadar, un Sfat al Ţării, care cuprindea 150 de deputaţi, reprezentanţi ai tuturor naţionalităţilor, confesiunilor şi orientărilor politice şi era prezidat de Ion Inculeţ. În cursul lunii decembrie 1917, soldaţii care se convertiseră la crezul bolşevic au creat probleme mari în Basarabia, încât situaţia a ajuns în pragul războiului civil. Pe 14 decembrie, Sfatul Ţării a hotărât în secret să ceară ajutor extern, iar pe 22 decembrie, a fost trimisă o telegramă Ministerului de Război român. În ianuarie 1918, armata română se afla la Chişinău, iar comisarul rus pentru Afaceri Externe, Lev Troţki, rupea relaţiile diplomatice cu România.

Pe 24 ianuarie 1918, a fost votată în unanimitate independenţa Republicii Democrate Moldoveneşti, al cărei preşedinte era Ion Inculeţ. În februarie, în perioada tratativelor de pace româno-germane, delegaţii basarabeni au propus unirea noului premier Averescu, însă acesta s-a opus. Totuşi, sprijinul Puterilor Centrale pentru unire a fost captat de Alexandru Marghiloman, care a venit la şefia guvernului român la începutul lunii martie. Presiunea cercurilor politice din Basarabia care îndemnau în cor la unire a deschis larg fereastra de oportunitate care se ivise în acest greu ceas al războiului pentru România. Au fost puse la punct toate detaliile în care avea să se facă alipirea la România, iar în după-amiaza zilei de 27 martie avea loc şedinţa Sfatului Ţării în care se exprima poziţia oficială a Basarabiei prin votul deputaţilor. Reprezentanţii minorităţilor au declarat că se vor abţine de la vot – cu excepţia polonezului, care se învoia să participe, căci n-avea nimic de împărţit cu românii. În final, a avut câştig de cauză tabăra „pentru unire“, cu 86 de voturi. Declaraţia de unire s-a încheiat cu „Trăiască unirea Basarabiei cu România de-a pururea şi totdeauna!“, la care partea românească a răspuns: „Trăiască România, una şi nedespărţită!“.

„Azi dimineaţă eşind din casă am observat mai multe clădiri împodobite cu steaguri naţionale şi pe pereţi lipită, în mai multe locuri, o înştiinţare semnată de către Prefectul judeţului Suceava, C. Gr. Sturdza, prin care se aduce la cunoştinţa cetăţenilor marele eveniment istoric: Unirea Basarabiei cu România. Îmi este peste putinţă să arăt prin scris impresiunea adâncă ce mi-a făcut înfăptuirea acestui vis. Nu-mi venea să cred ochilor!“, consemna Vasile Bianu în „Însemnări din Războiul României Mari“, în data de 29 martie/11 aprilie 1918. Surprinderea lui nu a fost singulară, mulţi români au trăit aceleaşi sentimente. Căci ţara se afla în război – pacea de la Bucureşti avea să fie semnată abia în mai –, fusese înfrântă de Germania care ocupase aproape tot teritoriul. România trăia înghesuită, înfrigurată şi înfometată, în câteva judeţe rămase libere, de la Focşani la Iaşi. Şi totuşi, se întâmplase evenimentul fericit, dar nu cel pentru care România se avântase în luptă: prima dintre provinciile care erau aduse alături de ţară era Basarabia, regiunea sacrificată în vara lui 1916.

Unirea cu Bucovina

La mijlocul lunii noiembrie, mai precis pe 15/28 noiembrie 1918, a avut loc cel de-al doilea act de unire, al Bucovinei. Acelaşi Bianu tresălta de entuziasm, ca-n prima zi când România îşi mutase hotarul: „Dulcea Bucovină, vesela grădină a poetului Petrino, pământul sfânt în care se odihnesc moaştele sfinte ale lui Ştefan cel Mare, a proclamat unirea ei cu România“. Artizanul proclamaţiei fusese Iancu Flondor, care confirmase ieşirea de sub stăpânire habsburgică în Palatul Naţional din Cernăuţi pe 14/27 octombrie, în cadrul Adunării Constituante: „Domnilor, o iobăgie naţională de aproape un secol şi jumătate, pe cât de dureroasă, pe atât de ruşinoasă, este pe sfârşite. Poporul român din Bucovina e pe cale de a sparge şi a lăpăda lanţul care i-a ferecat sufletul“.

Unirea cu Transilvania

„Naţiunea română aşteaptă şi pretinde, după multe suferinţe de veacuri, afirmarea şi valorizarea drepturilor ei nestrămutate şi inalienabile la deplina viaţă naţională“, cuvânta Alexandru Vaida-Voevod, trimisul Partidului Naţional Român (PNR) în Parlamentul ungar, pe 18 octombrie 1918. Mai concret, cerea separarea Transilvaniei de Imperiul Austro-Ungar, pentru a fi liberă să dispună singură de soarta ei. Deputaţii maghiari, insensibili la visul de secole al românilor şi dezinteresaţi de autodeterminarea popoarelor, nu aveau nicio intenţie să-i asculte cererile, pe care chiar le găseau jignitoare. N-a izbutit nimic atunci Vaida-Voevod, decât trezirea marilor îngrijorări la Budapesta. Totuşi, mişcarea naţională din Ardeal începea să acţioneze tot mai repede şi mai abil. Câteva zile mai târziu, la sfârşitul lunii octombrie, PNR şi Partidul Social-Democrat au înfiinţat, la Arad, Consiliul Naţional Român Central – un fel de celulă de criză care avea responsabilitatea să coordoneze toate acţiunile pentru ca şansa la înfăptuirea unirii să nu fie ratată. În acelaşi timp, Ardealul întreg a fost împânzit de gărzi şi consilii regionale care aveau să se coordoneze cu forul de la Arad. De cealaltă parte, guvernul ungar n-a avut linişte. A fost trimis imediat la Arad Oszkár Jászi, ministrul Naţionalităţilor, cu misiunea de a negocia cu liderii ardeleni, de a aplana avântul acesta aducător de schimbări drastice. S-a întors repede la Budapesta, pe 14 noiembrie, cu o veste tristă, livrată fără menajamente de Iuliu Maniu: nu se accepta nimic altceva decât separarea deplină.

„Veniţi cu toţii la Marea Adunare Naţională care se va ţine la 1 decembrie în Bălgradul lui Mihai Viteazul. Veniţi cu miile şi cu zecile de mii! Lăsaţi pe o zi grijile voastre acasă, căci în această zi vom pune temelia unui viitor bun şi fericit pentru întreg neamul nostru românesc“, anunţau ziarele şi diversele foi împrăştiate prin oraşele transilvane. Începuse mobilizarea populaţiei. 20 noiembrie 1918 a fost ziua crucială. Consiliul Naţional Român a anunţat public convocarea Marii Adunări Naţionale, la Alba Iulia, de la ora 10 dimineaţa. În următoarele zece zile s-a răspândit mesajul, în presă şi din om în om, prin toate satele şi târgurile Transilvaniei. După doi ani de război, şi mai presus de toate de război împotriva românilor şi sub drapel austro-ungar, după secole de eforturi de apropiere de principatele române, după îndurarea atâtor privaţiuni şi nevoi, românii erau chemaţi să asiste la înfăptuirea istoriei celei mari.

A fost aleasă Alba Iulia ca loc de adunare pentru însemnătatea sa istorică, într-o dublă valenţă care corespundea şi acestui moment: fusese oraşul în care intrase triumfător şi Mihai Viteazul pe 1 noiembrie 1599, în drumul său spre realizarea primei uniri sub o singură stăpânire a celor trei principate române, dar fusese şi oraşul execuţiei martirice a lui Horea şi a lui Cloşca.

În dimineaţa zilei de duminică, 1 decembrie 1918, Alba Iulia se schimbase la faţă. „Pe la orele 7 dimineaţa, în marea piaţă a oraşului Alba-Iulia, a început defilarea în perfectă ordine, defilarea şirurilor nesfârşite de Români din toate părţile. Îmbrăcaţi toţi în costum naţional, împodobiţi cu cocarde şi panglici tricolore, cu steaguri şi steguleţe, în rânduri de câte patru şi în grupuri de câte 150-200, cântând Deşteaptă-te Române, Pe-al nostru steag e scris Unirea, La arme şi alte cântece naţionale, defilau pe dinaintea localului în care erau adăpostiţi membrii marelui consiliu naţional“, nota Vasile Bianu în jurnalul său „Însemnări din Războiul României Mari“. În timp ce pe străzile cetăţii oamenii cântau, înălţau urale pentru unire şi jucau hore, în cele două biserici româneşti, unită şi ortodoxă, se ţineau slujbe şi se spuneau rugăciuni de mulţumire, pe Platoul Românilor de lângă oraş se strânseseră peste 100.000 de oameni. În clădirea Cazinoului militar din cetatea Albei Iulia – devenită, ulterior, Sala Unirii – se îngrămădiseră cei 1.228 de delegaţi din toate zonele Transilvaniei, împuterniciţi să voteze în marele consiliu unirea Transilvaniei cu România. Şedinţa a fost deschisă de preşedintele Marii Adunări Naţionale, Gheorghe Pop de Băseşti: „Acum slobozeşte, Doamne, pe robul tău, căci ochii mei văzură mântuirea neamului românesc“. A urmat discursul lui Vasile Goldiş, personalitate de marcă a PNR: „Bucăţirea trupului românesc a fost un act de barbarie. Distrusă barbar, unirea tuturor românilor într-un singur stat este cea mai firească pretenţiune a civilizaţiunei (Strigăte entuziaste: Aşa-i!)“. A fost, de fapt, o expunere de motive istorice pentru care acest act al unirii era unul just, rectificativ. A fost citită în final şi „Rezoluţia Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia“, care cuprindea prevederile unei unirii necondiţionate. În încheiere s-a strigat „Trăiască România Mare!“, pe fundalul aplauzelor continue şi energice ale audienţei. În timp ce discuţiile curgeau în Sala Unirii, miile de români care împresuraseră Alba Iulia ascultau cuvântările episcopului Miron Cristea, ale episcopului unit Iuliu Hossu şi ale unor oameni politici – toţi anunţau într-un glas că s-a pecetluit Marea Unire. Marea Adunare Naţională s-a încheiat cu desemnarea unei delegaţii, formate din Miron Cristea, Iuliu Hossu, Vaida-Voevod, Vasile Goldiş şi Ştefan Cicio Pop, care să ducă la Bucureşti actul Unirii spre a fi semnat de regele Ferdinand.

Aşadar, România Mare s-a format ca urmare a voinţei populare din Transilvania, Banat, Bucovina şi Basarabia. Aceasta cu atât mai mult cu cât aceste provincii româneşti se aflau în stăpânirea a două imperii, Austro-Ungar şi Rus, din care unul era aliat al României în război, iar celălalt – inamic. Tratatul încheiat între România şi Antanta Cordială şi soldaţii români (în rândurile cărora se aflau mulţi ardeleni, fugiţi peste munţi din Transilvania sau dezertori din armata austro-ungară şi înrolaţi voluntar în armata română) au stat la baza Marii Uniri. Ultimul cuvânt l-au avut însă reprezentanţii poporului din Basarabia, Bucovina, Banat şi Transilvania unde nu mai exista autoritate rusească sau maghiară. „Veritabilul fundament al unităţii româneşti – aprecia istoricul Gh. Brătianu – nu a fost stabilit nici la Saint Germain, nici la Trianon, el este rezultatul existenţei însăşi a poporului român, «enigmă şi miracol al istoriei din sud-estul european»“ (Gheorghe I. Brătianu, „Originile şi formarea unităţii româneşti“, Iaşi 1998, p. 289-90). La fel de exactă e şi declaraţia delegaţiei Bucovinei condusă de Iancu Flondor care a prezentat regelui la 28 noiembrie Actul Unirii: „Aducem Maiestăţii Voastre, regele tuturor românilor, unirea unei ţări întregi, a Ţării Bucovina. Această ţară ţi-o închinăm Măria-ta, noi toţi. […] Nu e o cucerire a armelor ci întoarcerea la vatră a fraţilor despărţiţi, care în Majestatea Voastră regăsesc pe părintele de mult pierdut şi mult dorit“. Redăm în continuare textele declaraţiilor de Unire cu România a Sfatului Ţării din Basarabia şi a Congresului General al Bucovinei, precum şi Rezoluţia Adunării de la Alba Iulia.


Declaraţia de Unire a Basarabiei cu România, la 27 martie / 9 aprilie 1918

în numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară:

Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechei Moldove,

în puterea dreptului istoric şi a dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa România.

Această unire se face pe următoarele baze:

1. Sfatul Ţării actual rămâne mai departe pentru rezolvarea şi realizarea reformei agrare după nevoile şi cererile norodului; aceste hotărâri se vor recunoaşte de Guvernul Român;

2. Basarabia îşi păstrează autonomia provincială, având un Sfat al Ţării (Dietă), ales pe viitor prin vot universal, egal, direct şi secret, ca un organ împlinitor şi administraţia proprie;

3. CompetenţaSfatului Ţării este:

a) Votarea bugetelor locale;

b) Controlul tuturor organelor zemstvelor şioraşelor;

c) Numirea tuturor funcţionarilor administraţiei locale, prin Organul său împlinitor, iar funcţionarii înalţi sunt întăriţi de Guvern;

4. Recrutarea Armatei se va face în principiu pe baze teritoriale;

5. Legile în vigoare şi organizaţia locală (zemstve şi oraşe) rămân în putere şi vor putea fi schimbate de Parlamentul Român, numai după ce vor lua parte la lucrările minorităţilor din Basarabia;

6. Respectul drepturilor minorităţilor din Basarabia;

7. Doi reprezentanţi ai Basarabiei vor intra în Consiliul de Miniştri Român, acum desemnaţi de actualul Sfat al Ţării, iar pe viitor luaţi din sânul reprezentanţilor Basarabiei din Parlamentul Român;

8. Basarabia va trimite în Parlamentul Român un număr de reprezentanţi proporţional cu populaţia, aleşi pe baza votului universal, egal, secret şi direct;

9. Toate alegerile din Basarabia pentru voloste şi sate, oraşe, zemstve şi Parlament, se vor face pe baza votului universal, egal, secret şi direct;

10. Libertatea personală, libertatea tiparului, a cuvântului, a credinţei, a adunărilor şi toate libertăţile obştei vor fi garantate prin Constituţie...


Declaraţia de Unire a Bucovinei cu România, la 15/28 noiembrie 1918

Congresul General al Bucovinei întrunit azi, joi în 15/28 noiembrie 1918 în sala sinodală din Cernăuţi, consideră că: de la fundarea Principatelor Române, Bucovina, care cuprinde vechile ţinuturi ale Sucevei şi Cernăuţilor, a făcut pururea parte din Moldova, care în jurul ei s-a închegat ca stat; că în cuprinsul hotarelor acestei ţări se găseşte vechiul scaun de domnie de la Suceava, gropniţele domneşti de la Rădăuţi, Putna şi Suceviţa, precum şi multe alte urme şi amintiri scumpe din trecutul Moldovei; că fii acestei ţări, umăr la umăr cu fraţii lor din Moldova şi sub conducerea aceloraşi domnitori au apărat de-a lungul secolelor fiinţa neamului lor împotriva tuturor încălcărilor din afară şi a cotropirei păgâne; că în 1774 prin vicleşug Bucovina a fost smulsă din trupul Moldovei şi cu de-a sila alipită coroanei habsburgilor; că 144 de ani poporul bucovinean a îndurat suferinţele unei ocârmuiri străine, care îi nesocotea drepturile naţionale şi care prin strâmbătăţi şi persecuţii căuta să-şi înstrăineze firea şi să-l învrăjbească cu celelalte neamuri cu cari el voieşte să trăiască ca frate; că în scurgerea de 144 de ani bucovinenii au luptat ca nişte mucenici pe toate câmpurile de bătaie din Europa sub steag străin pentru menţinerea, slava şi mărirea asupritorilor lor şi că ei drept răsplată aveau să îndure micşorarea drepturilor moştenite, izgonirea limbei lor din viata publică, din şcoală şi chiar din biserică; că în acelaşi timp poporul băştinaş a fost împiedicat sistematic de a se folosi de bogăţiile şi izvoarele de câştig ale acestei ţări, şi despoiat în mare parte de vechea sa moştenire; dară că cu toate acestea bucovinenii n-au pierdut nădejdea că ceasul mântuirii, aşteptat cu atâta dor şi suferinţă va sosi, şi că moştenirea lor străbună, tăiată prin graniţe nelegiuite, se va reîntregi prin realipirea Bucovinei la Moldova lui Ştefan, şi că au nutrit vecinic credinţa că marele vis al neamului se va înfăptui prin unirea tuturor ţărilor române dintre Nistru şi Tisa într-un stat naţional unitar; constată că ceasul acesta mare a sunat!

Astăzi, când după sforţări şi jertfe uriaşe din partea României şi a puternicilor şi nobililor ei aliaţi s-a întronat în lume principiile de drept şi umanitate pentru toate neamurile şi când în urma loviturilor zdrobitoare monarchia austro-ungară s-a zguduit din temeliile ei şi s-a prăbuşit, şi toate neamurile încătuşate în cuprinsul ei şi-au câştigat dreptul de liberă hotărâre de sine, cel dintâiu gând al Bucovinei desrobite se îndreaptă către regatul României, de care întotdeauna am legat nădejdea desrobirii noastre.

Drept aceea

Noi,

Congresul general al Bucovinei,

întrupând suprema putere a ţării şi fiind investit singur cu puterile legiuitoare,

în numele Suveranităţii naţionale,

Hotărâm:

Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu regatul României.


Rezoluţia Adunării Naţionale de la Alba Iulia din 18 noiembrie/1 decembrie 1918

I. Adunarea Naţională a tuturor Românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba-Iulia în ziua de 18 Noiembrie/1 Decembrie 1918, decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea Naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre.

II. Adunarea Naţională rezervă teritoriilor sus indicate autonomie provizorie până la întrunirea Constituantei aleasă pe bazrezolua votului universal.

III. în legătură cu aceasta, ca principii fundamentale la alcătuirea noului Stat Român, Adunarea Naţională proclamă următoarele:

a) Deplină libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.

b) Egală îndreptăţire şi deplină libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din Stat.

c) înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic pe toate tărâmurile vieţii publice. Votul obştesc, direct, egal, secret, pe comune, în mod proporţional, pentru ambele sexe, în vârstă de 21 de ani la reprezentarea în comune, judeţe ori parlament.

d) Desăvârşită libertate de presă, asociere şi întrunire, libera propagandă a tuturor gândurilor omeneşti.

e) Reforma agrară radicală. Se va face conscrierea tuturor proprietăţilor, în special a proprietăţilor mari. în baza acestei conscrieri, desfiinţând fidei-comisele şi în temeiul dreptului de a micşora după trebuinţă latifundiile, i se va face posibil ţăranului să-şi creeze o proprietate (arător, păşune, pădure) cel puţin atât cât o să poată munci el şi familia lui. Principiul conducător al acestei politici agrare e pe de o parte promovarea nivelării sociale, pe de altă parte, potenţarea producţiunii.

f) Muncitorimei industriale i se asigură aceleaşi drepturi şi avantagii, care sunt legiferate în cele mai avansate state industriale din Apus.

IV. Adunarea Naţională dă expresie dorinţei sale, ca congresul de pace să înfăptuiască comuniunea naţiunilor libere în aşa chip, ca dreptatea şi libertatea să fie asigurate pentru toate naţiunile mari şi mici, deopotrivă, iar în viitor să se elimine războiul ca mijloc pentru regularea raporturilor internaţionale.

V. Românii adunaţi în această Adunare Naţională salută pe fraţii lor din Bucovina, scăpaţi din jugul Monarhiei austro-ungare şi uniţi cu ţara mamă România.

VI. Adunarea Naţională salută cu iubire şi entuziasm liberarea naţiunilor subjugate până aici în Monarhia austro-ungară, anume naţiunile: cehoslovacă, austro-germană, iugoslavă, polonă şi ruteană şi hotărăşte ca acest salut al său să se aducă la cunoştinţa tuturor acelor naţiuni.

VII. Adunarea Naţională cu smerenie se închină înaintea memoriei acelor bravi români, care în acest război şi-au vărsat sângele pentru înfăptuirea idealului nostru murind pentru libertatea şi unitatea naţiunii române.

VIII. Adunarea Naţională dă expresiune mulţumirei şi admiraţiunei sale tuturor Puterilor Aliate, care prin strălucitele lupte purtate cu cerbicie împotriva unui duşman pregătit de multe decenii pentru război au scăpat civilizaţiunea de ghiarele barbariei.

IX. Pentru conducerea mai departe a afacerilor naţiunei române din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, Adunarea Naţională hotărăşte instituirea unui Mare Sfat Naţional Român, care va avea toată îndreptăţirea să reprezinte naţiunea română oricând şi pretutindeni faţă de toate naţiunile lumii şi să ia toate dispoziţiunile pe care le va afla necesare în interesul naţiunii.


  • Autori: Dragoş Ungureanu, Alexandra îerban
  • Editor: Alexandra îerban